Zona numită Sárrét, este situată în fosta câmpie inundabilă a râurilor Berettyó, Sebes și Fekete-Körös, în județele Békés și Hajdú-Bihar de astăzi. Începând cu epoca neolitică, această regiune a fost locuită în permanență, o mare parte era acoperită cu ape și mlaștini, care erau formate și alimentate de râurile ce coboară din munții Bihorului. Aceste zone formate și greu accesabile au oferit protecție naturală locuitorilor săi. Numele Sárrét, care în general este acceptat și astăzi, a început să se răspândească abia la sfârșitul Evului Mediu, în locul de denumirea folosită anterior „Mocirla Mare”. Se compune din două peisaje mai mici: microregiunea vestică a regiunii Berettyó-Körös, Püspökladány, Szerep, Sárrétudvari, Biharnagybajom, Nagyrábé, Bihartorda, Bakonszeg, Darvas, Füzesgyarmat, Szeghalom, Dévaványa, Túrkeve, Kisújszállás și închisă de Karcag numita Sárrét, în timp ce zona mai mică din sud-estul său Komádi, Csökmő, Szeghalom, Vésztő și Magyarhomorog, este numită Kis-Sárrét (Micul Sarrét). Așezările erau situate mai ales în afara mlaștinii, pe marginile uscate, cu excepția așezărilor Szerep și Komádi. Pe pășunile cu pericol de inundaţie, se ocupau cu creșterea de animale nomade și semi-nomade. Înainte de drenaj, aratul și semanatul se puteau face numai în zonele fără apă, adică în insule. Datorită gestionării gradului care este important din punct de vedere al protecției împotriva inundațiilor, în timpul inundației râul umplea fostele albii, reducând astfel nivelul apei și evitau devastarea zonei, iar zonele mai uscate erau irigate. Dintre cei care trăiau la periferia societății, aveau o ocupație specială în peisajului Sárrét, anume pescuitul și vânatul, înainte ca marea lume a mlaștinilor să fie drenată în anii 1860, astfel pescarii au trecut la cultivarea intensă a cerealelor și creșterea animalelor în grajduri. Posteritatea a avut posibilitatea să se familiarizeze mai de aproape cu această lume numită „Țara Minunilor” din scrierile lui Pál O’sváth și Sándor Szűcs.