După perioada copilariei, fetele de 15-16 ani treceau în rândul fetelor de măritat, în timp ce băieții la vârsta de 16-18 ani, treceau în randul feciorilor. La aceasta vârstă, fetele învățaseră să țese, să toarcă, să gătească, să coacă pâinea. Erau gata cu trusoul și așezat în lada vopsită de zestre, cu toate tipurile de textile pe care le-au țesut singure (așternuturi, prosoape etc.) de care aveau nevoie ca gospodine. Băieții știau elementele de bază ale agriculturii și creșterii animalelor, coseau, arau și semănau, mânuiau bine animalele mari.

În viața socială a tinerilor, oportunitatea de a face cunostință, era cu ocazia muncilor în comun, la munciile de toamnă și șezătoriile de iarnă. Duminicile după-masa, se țineau dansuri sau baluri de câmpie.

Fetele au folosit diferite tradiții de ghicit, pentru a afla cine va fi soțul lor. Feciorii fetei alese alegeau un instrument manual de lucru realizat de un coleg iscusit (mangăl, furca de tors, fus, bătătoare), sau cumpărau la târg o panglică sau o inimă de turtă dulce.

În alegerea partenerului – mai ales la cei înstăriți- familia se implica, cuvântul tatălui și al bunicilor era un factor decisiv, cel mai important aspect era, averea.

Familia a avut un cuvânt de spus și în alegerea tânărului partener, mai ales în cele mai modeste, („Șubă la șubă, șuman la șuman”) Aveau mare grijă, ca feciorul reformat să se însoare cu o fată reformată.

Feciorul sosit în vizită la fata pețită, își „uita”dulama, dar dacă feciorul era nedorit, avea dulama scoasă din casă.