Singurul turn sudic al bisericii mănăstirii Herpály – cunoscut sub numele de Turnul ciunt – care a fost declarat monument, se află la granița estică a orașului Berettyóújfalu, pe porțiunea numită Dealul Klastrom. Terenul a fost proprietatea familiei Tardy încă din 1844, ale cărei activități sunt strâns legate cu soarta ulterioară a ruinelor bisericii. Primele știri despre ruina bisericii datează din 1806, de la istoricul profesor József Alajos Kereszturi, care pe lângă cele două turnuri, văzuse ruinele perețiilor navei bisericii și ale capelei. De la el aflăm că, clădirea cândva era înconjurată de șanțuri cu apă. Triplul  șanț, precum și cei doi stâlpi puternici de stejar în descompunere al podului, care legau satul de mănăstire, erau clar vizibili în 1896, deși șanțurile adânci au fost acoperite de către proprietarul terenului, Teky Elek în jurul anului 1858. Soarta zidurilor rămase în picioare nu au avut o soartă bună: în 1842, turnul nordic de 12 metri înălțime, era considerat un pericol pentru viață, din acestă cauză a fost demolat, iar cărămizile sale au fost încorporate sub orga Bisericii Reformate din Berettyóújfalu. În 1854, etajul superior al turnului de sud, era într-o stare atât de deteriorată, încât exista pericolul să cadă, din acest motiv a fost descompus, dar nu înainte ca, proprietarul să picteze o acuarelă. În timpul amenajării deja menționate din 1858, rămășițele zidurilor s-au pierdut, cărămizile lor au fost luate, iar fundația a fost îngropată de pământ. Atunci a apărut imaginea cunoscută de azi a turnului solitar și ciunt. În toamna anului 1878, faimosul arheolog al epocii, Flóris Rómer, a vizitat ruina, ceea ce a dus nu numai la prima descriere autentică profesională a ruinei, ci plănuia săpături în viitorul apropiat. În călătoria sa, a fost însoțit de pictorul Ferenc Storno, care a desenat starea turnului de la acea vreme. Săpăturile planificate au fost efectuate în cele din urmă, din cauza stării precare a ruinelor: mai întâi la inițiativa proprietarului Sándor Tardy în toamna anului 1899, apoi în iarna anului 1902, de către Societatea Arheologică și Istorică din Bihor sub conducerea lui Adolf Zsák. Cu ajutorul orașului și cu ajutorul familiei proprietarului Tardy, s-au finalizat și primele lucrări de conservare: golurile zidului au fost completate și zidite, iar turnul a fost acoperit. Până în 1940, starea turnului a început să se deterioreze din nou, iar în 1944 a fost lovit, provocând daune devastatoare nu numai acoperișului, ci întregului etaj și aproape întregului perete vestic, precum și colțului sud-estic.  În 1959, turnul bisericii, care își trăia ultimele zile, a fost restaurat prin cooperare socială. Explorarea completă a bisericii și documentarea detaliilor arhitecturale, precum și lucrările de restaurare pentru prezentarea ruinelor, au avut loc între anii 1972 și 1976.

În ultimul an, în afara zidului sudic al mănăstirii, au fost scoase la suprafață 28 de morminte îngrădite cu cărămidă, deranjate, unde au fost găsite fragmente de ceramică din secolul IX- XII-lea. Într-un mormânt neatins, s-a găsit o femeie înmormântată, ținând în mîna dreaptă un dinar din timpul lui Géza al II-lea (1141–1162), dovadă că, construcția bisericii a fost efectuată după mijlocul secolului al XII-lea. Avem puține surse despre istoria bisericii. Se presupune că a fost distrus definitiv în timpul invaziei tătarilor.  Datorită lucrărilor de restaurare efectuate între 1972 și 1976, și ca rezultat al săpăturilor și cercetărilor, se conturase în fața restauratorilor profesioniști, planul unei mari biserici mănăstirești cu trei nave, cu o închidere dreaptă a sanctuarului și o pereche de turnuri la vest. Din păcate, catedrala a fost distrusă, dar în Bihor există cea mai apropiată paralelă a Turnului ciunt, turnul din Sânnicolaul-de-Beiuș, care a supraviețuit și ca trunchi solitar, care arată asemănări atât în ceea ce privește materialul de construcție, structura zidurilor, cât și forma ferestrelor. Bazându-se pe paralelele istorice arhitecturale legate de planul mănăstirii și de amplasarea micului cimitir la sud de mănăstire, obiceiul de înmormântare încadrat în cărămidă și bănuțul găsit în mâinile femeii îngropate, aici se presupune ca mănăstirea Herpály, a fost construită între 1170 și 1220. În legătură cu construcția sa, benedictinii și premontreii sunt luați în calcul.

În ceea ce privește întemeietorul mănăstirii, persoana constructorului sau apartenența religioasă a călugărilor, care au trăit cândva în mănăstire, nu e cunoscută și n-au apărut noi date evaluabile științific în ultimele decenii.